În ultimele luni, discuțiile despre dispariția unor firme din piață au fost adesea prezentate într-o notă alarmistă, ca și cum mediul de afaceri românesc ar trece printr-o criză generalizată. Realitatea este însă mai nuanțată: nu dispar societățile comerciale care funcționează corect, ci, în principal, acele firme-fantomă construite artificial pentru a ocoli legea, pentru a acumula datorii și pentru a evita plata către stat sau furnizori.
Este un proces de selecție economică firesc. În orice economie funcțională, rămân în piață companiile care muncesc real, își respectă contractele și își achită obligațiile fiscale. Ies din joc entitățile create strict ca vehicule pentru „inginerii financiare”, pentru acumulare de datorii și pentru transferul pierderilor către bugetul public sau către furnizori.
Problema firmelor-fantomă nu este una nouă în România. De-a lungul anilor, numeroase astfel de structuri au fost folosite pentru a rula bani, pentru a evita plata taxelor sau pentru a lăsa în urmă datorii imposibil de recuperat. În multe cazuri, aceste firme au fost abandonate deliberat, în timp ce activitatea reală a fost mutată pe alte entități juridice, într-un ciclu repetitiv care a produs pierderi semnificative atât statului, cât și mediului privat.
În spatele acestor mecanisme s-au construit, nu de puține ori, averi impresionante. Nu prin inovație, nu prin muncă productivă, ci prin exploatarea breșelor din sistem și prin transferul riscurilor către alții. Tocmai de aceea, discuția despre recuperarea banilor și despre extinderea răspunderii nu poate ocoli rolul administratorilor care au creat și folosit aceste firme cu scopul clar de a eluda regulile. Responsabilitatea nu ar trebui să se oprească la nivelul unei societăți comerciale „abandonate”, ci să ajungă la cei care au conceput și controlat aceste structuri.
Pe de altă parte, este important de făcut o distincție clară între firmele care au dificultăți reale și cele care au fost construite deliberat ca instrumente de fraudă sau evitare a obligațiilor. Economia reală presupune și perioade dificile, întârzieri, probleme de cash-flow sau pierderi temporare. Pentru aceste situații există și trebuie să existe mecanisme de sprijin și de restructurare.
Un exemplu este posibilitatea de eșalonare simplificată pentru firmele ale căror datorii nu depășesc 400.000 de lei. Această măsură oferă o gură de oxigen firmelor care funcționează, care au activitate reală și care vor să își achite obligațiile, dar au nevoie de timp și de un cadru predictibil pentru a face acest lucru. Nu este o „iertare” de datorii, ci o soluție pragmatică pentru menținerea în viață a firmelor viabile, în timp ce pentru datoriile mari este normal să existe cerințe de garanții reale pentru eșalonare.
La fel de problematică este și situația unor companii de stat aflate de ani de zile într-o stare de „moarte clinică”, menținute artificial în viață, în ciuda pierderilor și a datoriilor acumulate. Și în aceste cazuri, costurile nu dispar, ci sunt transferate către bugetul public, cu efecte directe asupra contribuabililor, dinamicii pieței și cadrului concurențial..
În acest context, ceea ce vedem astăzi nu este o „epurare” a mediului de afaceri, ci o corecție necesară. Firmele serioase, cu activitate reală, nu sunt amenințate de reguli mai stricte sau de controale mai atente. Dimpotrivă, ele au de câștigat dintr-o piață mai curată, în care competiția nu este distorsionată de cei care construiesc modele de business bazate exclusiv pe neplată și pe transferul pierderilor către alții.
Pe termen lung, un mediu economic sănătos nu poate funcționa fără o diferențiere clară între antreprenoriatul real și structurile artificiale create pentru a ocoli regulile. Consolidarea responsabilității, inclusiv la nivelul administratorilor, este o condiție esențială pentru ca astfel de practici să nu mai fie percepute drept „strategii acceptabile”, ci ca ceea ce sunt în realitate: abateri grave de la regulile unei economii funcționale.
Mediul de afaceri românesc are nevoie de taxe și impozite mai mici, care să fie plătite corect de toți, inclusiv de companiile de stat. În prezent, o parte dintre firme suportă o povară fiscală excesivă, în timp ce altele nu plătesc aproape nimic, ceea ce distorsionează grav concurența și funcționarea normală a pieței, într-un context în care cheltuielile statului rămân ridicate și apasă constant asupra mediului privat.